Dupa treizecisicinci de ani

Revoluția din ’89: Final de etapă sau început mereu amânat?

În noaptea alegerilor recente, fiul meu cel mare m-a întrebat:
„Așa fericiți ați fost și când a ieșit Constantinescu în ’96?”
I-am răspuns: „Mai ceva. După câteva mineriade cu bătăi adevărate, am simțit că se schimbă ceva.”
Apoi am tăcut. Gândurile au fugit înapoi, spre decembrie ’89.

La 35 de ani de la Revoluție, se reaprinde discuția despre cât de profundă și autentică a fost de fapt ruptura de vechiul regim. Cătălin Tolontan a numit recent rezultatele alegerilor „o victorie a Revoluției din 1989, împotriva ceaușismului”. Cristian Tudor Popescu a făcut o afirmație similară. Pentru generația noastră, care a trăit acele zile în stradă, această interpretare are un ecou special — dar și o doză de rezervă amară.

Pentru că, oricât de euforică a fost prăbușirea regimului Ceaușescu, transferul real de putere s-a produs netransparent, în spatele ușilor închise. Deși imaginile erau transmise „în direct” la televizor — prima revoluție televizată din lume — adevărata schimbare a avut loc sub supravegherea atentă a Moscovei gorbacioviste. Nu a fost o ruptură, ci o predare de ștafetă între fidelii unui sistem muribund și eșalonul doi al nomenclaturii comuniste.

Așa-numita democrație care s-a născut după decembrie 1989 a fost croită pe aceleași tipare de putere: rețele, loialități, reflexe autoritare. Instituțiile au fost reformate mai mult de fațadă. S-au schimbat nume, dar nu și practici. Noua elită, venită din rândul militarilor, securiștilor, procurorilor sau judecătorilor cu rădăcini adânci în vechiul regim, a preluat inițiativa în afaceri, în politică și în presă. Fosta Securitate a găsit modalități legale și ilegale de a supraviețui, acoperindu-se cu firme, funcții sau influență în noile partide. România a trăit o tranziție profund viciată, fără o dizidență reală (așa cum au avut Polonia sau Cehoslovacia), fără personalități cu legitimitate democratică, fără lustrație.

A fost o democrație de formă, dar fără fond — cum spunea Titu Maiorescu cu peste un secol în urmă.

Anii 2000 au adus o aparentă schimbare de direcție. Sub presiunea Vestului și pe fondul prăbușirii URSS, regimul Iliescu și moștenitorii săi politici au virat spre UE și NATO. Au fost adoptate instituții și legi noi, dar implementate cu oameni vechi, nepregătiți sau corupți. Reflexele unui capitalism sălbatic, amestecate cu mentalități de tip comunist, au creat o clasă privilegiată și cinică. Pensii speciale, protecții ilegale, lipsă de răspundere. Puterea s-a descentralizat doar pentru a fi redistribuită în cercuri tot mai strânse, dar nu mai transparente.

Și totuși, influența vechilor structuri începea să scadă. Sau cel puțin așa părea. Apoi a venit Putin.

În ultimul deceniu, Rusia a redeschis ambițiile imperiale. Războiul hibrid, subtil, fără uniforme dar cu algoritmi și propagandă, s-a răspândit în toată Europa. Ținta: destabilizarea democrațiilor din interior. România nu a făcut excepție. Campaniile de dezinformare s-au intensificat, iar rețele vechi de influență s-au reactivat. Foști politicieni, jurnaliști, securiști și „guru” mediatici au devenit unelte ale acestui joc: un amestec de naționalism isteric, retorică legionară și mesaje antioccidentale. Totul în numele „poporului”, dar cu binecuvântare de la Est.

Televiziunile, internetul și rețelele sociale au devenit câmpuri de luptă, amplitudinea, puterea si intensitatea manipularii au crescut exponential— iar societatea, o victimă colaterală. “Trupele la sol”: Calin Georgescu, George Simion, Victor Ponta sau chiar Arhiepiscopul Teodosie joacă acum roluri într-un spectacol cinic, în care vocea națională e mimată pentru a masca interese vechi. Mulți dintre acești actori, impreuna cu goarnele lor media, sunt creații ale sistemului sau executanți loiali ai unor comenzi externe.

Și totuși, în ciuda acestei presiuni, România nu s-a întors cu fața spre Est. Dimpotrivă. A ales UE si NATO pentru viitor. Au ales Nicusor Dan,un matematician extraordinar, un om care nu apartine vechiului sistem. Poate pentru prima oară după 1989, în 2024, vechile rețele par să fi primit o lovitură serioasă.În spatele mesajelor de ură, sub manipulările tot mai evidente, se simte o oboseală față de vechile figuri și metode.Electoratul s-a maturizat. Oamenii simt manipularea. Căutarea unei direcții clare, vestice, nu mai poate fi oprită prin lozinci sau fantome resuscitate din trecut.
Poate că această generație tânără, care nu a prins Revoluția, dar a prins minciunile tranziției, are resursele de luciditate și curaj să încheie ce am început noi.

Pentru asta, instituțiile statului roman — infiltrate, intimidate, dar încă funcționale — trebuie să-și recapete autoritatea și demnitatea. Să pedepsească abuzurile, să renunțe la privilegii, să protejeze legea, nu interesele de clan. Iar statul român trebuie să înțeleagă, o dată pentru totdeauna, că EDUCAȚIA nu este un moft, ci temelia oricărei democrații funcționale.
Neglijarea educației poate deveni, fără exagerare, un act de subminare a siguranței naționale.

Poate că, după 35 de ani, România e gata să devină ceea ce și-a dorit atunci să fie.
Nu prin sânge, ci prin luciditate.
Nu prin discurs, ci prin reformă.
Nu cu ură, ci cu instituții care funcționează și oameni care înțeleg cu adevărat libertatea.