Cum se face sport în România?

Sportul românesc – într-o disoluție generalizată

Sportul românesc se află într-o disoluție generalizată, iar dovezile sunt peste tot. În România, sportul nu este perceput ca o prioritate — nici în educație, nici în politicile publice, nici în mentalitatea colectivă. Îmi propun să clarific câteva idei și concepte de bază despre sport în general și să aduc la lumină problemele sportului românesc, însoțite de câteva recomandări și posibile soluții. Voi folosi în acest scop și câteva comparații cu o țară pe care o admir, cu care ne putem compara și de la care am avea foarte multe de învățat – Slovenia.

O cultură sportivă aproape inexistentă

Avem o problemă gravă de educație sportivă. Nu știm să vorbim coerent despre sport, iar din lipsă de viziune, confundăm conceptele de bază. Aud adesea, inclusiv din partea unor foști mari sportivi și conducători de cluburi, explicații vagi, lamentări și scuze pentru eșecuri evidente.

Trei categorii esențiale de sport – fiecare cu scopuri diferite

Este esențial să înțelegem că sportul nu este „la grămadă”, nu se practică „la hectar” și nu are un scop unic universal. Există trei mari tipuri de sport, fiecare cu nevoi și obiective distincte:

1. Sportul școlar de masă
   – Fundamentul pentru educația fizică, sănătate și deprinderi de viață activă.
   – Necesită profesori bine pregătiți, timp dedicat și baze sportive funcționale în școli.

2. Sportul de întreținere și divertisment (de masă)
   – Esențial pentru sănătatea publică, prevenția medicală și coeziunea socială.
   – Are nevoie de parcuri, săli de cartier, piste de alergare, cluburi comunitare etc.

3. Sportul de performanță (profesionist)
   – Creează modele, produce rezultate și medalii, dar are o altă logică: selecție, sacrificii, investiții mari și profesionalizare.

1. Sportul școlar de masă

Ministerul Educației ignoră aproape complet importanța sportului în formarea copiilor și adolescenților. Programa școlară tratează educația fizică superficial, cu puține ore și fără o strategie clară de dezvoltare a motricității, spiritului de echipă sau stilului de viață activ. În școală și prin sportul școlar se dezvoltă și se călesc caracterele de care societatea noastră are atât de multă nevoie.

În contextul actual, al provocărilor majore venite din mediul online și al gadgeturilor din ce în ce mai performante, atenția acordată sportului școlar este crucială pentru creșterea unor copii sănătoși și puternici, atât fizic cât și mental (vorba grecilor). În acești ani se pun bazele fundamentale ale dezvoltării fizice și intelectuale ale cetățenilor de mâine, care vor practica sportul de întreținere cu plăcere și bucurie, menținându-se astfel cât mai departe de sistemul medical și de medicamente.

Repet voit, în speranța că poate voi auzi vreodată aceste propoziții într-un discurs al vreunui politician român sau partid politic.

În același timp, sportul școlar este baza piramidei sportive în general, iar din el se dezvoltă baza de selecție pentru sportul profesionist. În mod normal, din această mare masă de sportivi tineri se selectează cei mai talentați, cu cele mai promițătoare calități, pentru toate domeniile și ramurile sportive olimpice sau profesioniste.

S-au dezvoltat deja săli și terenuri de sport pe lângă majoritatea școlilor, și chiar dacă unele sunt prost întreținute sau utilizate, împreună cu noi facilități dezvoltate profesionist și strategic, pot sta la baza unui program național de dezvoltare a sportului școlar.

Trebuie, în același timp, atrași în sistem profesori de sport și antrenori care să fie la curent cu cele mai noi metode și metodologii de antrenament și formare a copiilor.

Fără sport școlar nu vom avea nici sport profesionist și olimpic, dar nici cetățeni sănătoși și puternici care să formeze o societate românească mai echilibrată și mai bine dezvoltată.

---

2. Sportul de întreținere și divertisment

Sportul de întreținere este lăsat la nivelul de interes și posibilitate individuală. Se practică în privat și în unități sportive private, în funcție de timpul și veniturile fiecăruia. Singura măsură la nivel politic este acea facilitate de deducere fiscală de 400 euro pe an (!), adică aproximativ 33 euro pe lună per angajat – dacă angajatorul dorește.

Rezultatul? Doar unul din cinci români declară că face sport organizat săptămânal. Aproximativ 28% sunt „super-activi” (fac exerciții – inclusiv mersul pe jos – de 5 ori pe săptămână sau mai mult), dar 32% nu fac niciun fel de activitate fizică. Acestea sunt datele declarate – în realitate, conform Eurostat, doar 5% merg efectiv la o sală de antrenament.

Instituțiile statului, atât centrale cât și locale, nu au niciun program coerent și nici măcar nu par să își pună problema sprijinirii sau facilitării unor inițiative private dedicate sportului de întreținere. Așa cum nu se preocupă de spitale și infrastructură medicală, nu se preocupă nici de prevenție. Sună prea sofisticat pentru niște autorități lipsite de educație sportivă elementară.

Sprijinul real ar putea include: dezvoltarea de parcuri, facilități urbane, baze sportive locale, programe publice care încurajează participarea constantă.

---

3. Sportul de performanță (profesionist)

Sportul românesc de performanță este în cădere liberă și, deși degradarea este evidentă, problema nu este abordată corect. Cauzele sunt multiple, începând cu lipsa sportului școlar și ajungând la transformarea sportului profesionist într-un instrument electoral pentru politicienii locali.

Aria de selecție se restrânge din lipsa bazei — sportul de masă și cel școlar.

Chiar și când apar inițiative private valoroase la nivelul copiilor și juniorilor, acestea sunt sufocate de tendința masivă de import de jucători străini. Fenomenul este adesea dublat de corupție și de „parandărături” între impresari, jucători și autorități locale. Dacă nu e corupție directă, e una indirectă, electorală — prin care politicienii „câștigă imagine” pe spatele unor performanțe artificiale, nelegate de comunitatea locală.

Întrebarea corectă pentru cetățeni ar trebui să fie:
„Vreți să aveți copii sănătoși, să vă bucurați de sport în timpul liber, să susțineți sportivii locali — sau preferați să plătiți străini care iau banii și pleacă fara ca voi si copii vostri sa beneficieze de nimic?”

Dacă am importa doar valori reale, care să ajute la creșterea sportivilor autohtoni, aș înțelege. Dar să aduci, literalmente, „cu autobuzul”, mi se pare iresponsabil. Acest fenomen trebuie reglementat urgent, mai ales în sporturile de echipă.

Mă uitam la finala campionatului național de baschet de anul acesta: câți jucători români au jucat și marcat? Cu ce ne ajută echipa națională? Câți copii din Cluj și Oradea s-au apucat de baschet din acest motiv?Cu tot respectul pentru doamna Carmen Tocală, o persoană admirabilă, încotro ne îndreptăm?Am văzut că deja ne-a bătut Luxemburg, deci...

Cam la fel stăm la toate sporturile de echipă gen handbal sau volei masculin sau feminin cu rare exceptii .
Se mai vehiculează un slogan fals conform căruia, dacă echipele au bani, pot face orice vor cu ei. Dacă sunt bani privați reali — ai unui patron sau ai unei companii complet private — poate fi acceptabil. Însă dacă vorbim despre bani publici (în orice formă) sau fonduri mixte, provenite și fonduri publice locale, atunci nu mai există acest „drept” de a toca banii după bunul plac.

Apare și discuția despre sporturile olimpice. Sporturile care ne-au reprezentat și încă ne mai reprezintă cu succes la Jocurile Olimpice nu sunt sporturi „organice”. Tradus liber, sunt sporturi de tip “laborator”, de „eprubetă”, cum se spune.

Am un respect deosebit și fac o plecăciune sinceră în fața campioanelor și campionilor noștri olimpici din canotaj, gimnastică, scrimă, tir sau atletism. Eforturile și performanțele lor sunt colosale, ieșite din comun. Dar, sincer vorbind, nu știu câți copii s-au apucat de canotaj, caiac-canoe, scrimă sau tir având acești mari sportivi ca exemplu direct si care este nivelul de practicare in masa a acestor sporturi.

Să analizăm cazul canotajului și al caiac-canoeului: în România nu avem mii sau zeci de mii de practicanți ai acestor sporturi, astfel încât să putem alege o elită reprezentativă dintr-o bază largă. La noi sunt selectați, încă de mici, câțiva copii cu aptitudini excepționale, care se dezvoltă într-un sistem aproape închis și care, în final, pot ajunge la performanțe extraordinare. De aici și popularitatea redusă și riscul discontinuității în rezultate — vezi cazul gimnasticii, unde lucrurile funcționau după un model similar.

Este un subiect foarte amplu și complex, pe care îl voi dezvolta într-o analiză ulterioară. Pentru moment, am vrut doar să ridic câteva semne de întrebare și să subliniez câteva aspecte critice.

---

Confuzia instituțională

Agenția Națională pentru Sport acordă o atenție minimă sportului de masă — componentă esențială pentru sănătatea populației și baza reală a sportului de performanță. Infrastructura lipsește, finanțările sunt infime, iar inițiativele comunitare sunt rare și slab susținute.

Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse pare mai preocupat de pensionari și muncitori străini decât de tineri și de sport. Atribuțiile lui sunt vagi și, paradoxal, ignoră complet nevoia de a crea oportunități reale pentru tinerii români — care continuă să plece în Vest, în căutarea unui viitor mai bun.

CNAIR a finanțat — și încă finanțează — numeroase obiective sportive, gen stadioane și săli de sport, în baza unor algoritmi și influențe politice, fără nicio legătură cu o strategie sportivă coerentă. Amintim cele două stadioane din Târgoviște, sala polivalentă din Tulcea (unde nu există nicio echipă în vreo ligă), stadionul din Târgu Jiu și multe alte investiții făcute „pe sprânceană” și pentru comisioane grase.

Atât timp cât aceste trei tipuri de sport (de masă, educațional, de performanță) nu sunt înțelese și tratate separat, cu politici dedicate fiecăruia, România va continua să bată pasul pe loc — sau chiar să piardă teren în toate direcțiile.

Avem nevoie de o strategie clară, de educație sportivă de la cele mai fragede vârste și de decidenți care înțeleg diferența dintre sport ca obligație, sport ca stil de viață și sport de performanță.

Un exemplu de urmat: Slovenia

Slovenia — o țară de zece ori mai mică decât România, cu o populație de doar 2,5 milioane de locuitori.

În Slovenia, sportul în școli este bine organizat, susținut de stat și considerat parte esențială a educației. Sistemul sloven este adesea lăudat pentru modul în care promovează activitatea fizică încă de la vârste fragede și pentru impactul pozitiv asupra sănătății și performanței academice.

Pe lângă cele 3 ore de sport obligatorii (care chiar se țin, cu profesori bine instruiți), școlile oferă cluburi sportive gratuite sau subvenționate, care participă în competiții școlare regionale și naționale. Există parteneriate între școli și cluburi locale, care facilitează identificarea timpurie a talentelor și trecerea spre sportul de performanță.

Toți elevii sloveni participă anual la tabere și săptămâni tematice sportive:

• „Săptămâna albă” – tabără de schi obligatorie în ciclul primar;

• „Săptămâna verde” – activități în natură (drumeții, orientare, ciclism);

• Săptămâna sportivă – competiții, jocuri motrice, sporturi de echipă.

Aceste activități sunt parte integrantă din curriculum, nu opționale.

Elevii cu talent sportiv beneficiază gratuit de sprijin suplimentar. Pot fi înscriși în licee cu profil sportiv (precum cele din România, dar acolo chiar funcționează), unde primesc ajutor din partea Ministerului Educației și a federațiilor: orar adaptat, sprijin pentru antrenamente, participare la competiții.

Slovenia are infrastructură sportivă variată chiar și în orașele mici: săli moderne, terenuri de antrenament, bazine, pârtii și trambuline de schi. Sportul în școli este o prioritate națională. Statul investește constant în profesori, în infrastructură și în integrarea sportului în viața de zi cu zi a copiilor.

---

Concluzie

România trăiește din excepții, din sportivi de geniu crescuți în afara sistemului — cu sprijinul familiei precum David Popovici sau Simona Halep, sau prin sporturi de tip laborator (canotaj).

Slovenia are rezultate constante și o bază sportivă solidă. Câteva exemple grăitoare:

• Ciclism: Tadej Pogačar (deja de trei ori câștigător al Turului Franței), Primož Roglič (câștigător al Giro și de patru ori al Vueltei).

• Baschet: Luka Dončić – superstar NBA, conducând naționala Sloveniei, câștigătoare a EuroBasket 2017.

• Volei: Echipa masculină – de 3 ori finalistă europeană între 2015–2019, bronz în 2023, locul 4 la Mondiale 2022.

• Handbal: Bronz mondial în 2017, multiple finale europene, locul 4 la ultima Olimpiadă.

• Atletism: Kristjan Čeh (campion mondial la disc), Tina Šutej (vicecampioană mondială la săritura cu prăjina).

• Sport climbing: Janja Garnbret – campioană olimpică, multiplă campioană mondială, cea mai bună sportivă a anului 2024.

Sportul românesc se află într-o stare de regres generalizat, din cauza unei lipse de viziune și de strategie coerentă la nivel instituțional, educațional și comunitar. În România, cele trei forme fundamentale ale activității sportive — sportul școlar, sportul de întreținere și sportul de performanță — nu sunt înțelese, sprijinite sau dezvoltate în mod corespunzător. Lipsa infrastructurii, subfinanțarea, corupția și importurile masive de sportivi străini compromit nu doar rezultatele de performanță, ci și sănătatea generală a populației.

Modelul sloven oferă un exemplu convingător de bune practici: investiții constante, integrarea sportului în educație, susținerea activităților de masă și a tinerilor talentați, dar și respect real pentru sport ca pilon al societății. România are nevoie urgentă de o reformă sistemică, de politici diferențiate pentru fiecare ramură sportivă, de educație sportivă solidă în școli și de o administrație care să pună sănătatea, dezvoltarea și performanța sportivă în centrul preocupărilor naționale. Fără aceste schimbări, sportul românesc riscă să rămână captiv în excepții individuale și în eșecuri sistemice.